„Ne-a adus înapoi în viață”: Un fost ostatic își amintește de Jimmy Carter

//

Andreea Popescu

„Ne-a adus înapoi în viață”: Un fost ostatic își amintește de Jimmy Carter

Fostul președinte Jimmy Carter a părăsit Washingtonul pentru ultima oară joi după-amiază. Capitala națiunii nu a fost niciodată un loc confortabil pentru bărbatul din Plains, Georgia și, în general, se crede că Carter a fost un fost președinte mai bun decât președinte.

Un motiv pentru această percepție este criza iraniană a ostaticilor din ultimele 444 de zile ale președinției lui Carter.

52 de americani au fost ținuți prizonieri la ambasada SUA din Iran, inclusiv Barry Rosen, care era atașat de presă de atunci la ambasadă.

„Cred cu sinceritate că ne-a salvat viețile”, a spus Rosen. „El și-a sacrificat președinția și a lucrat cu asiduitate pentru acele 444 de zile pentru ca libertatea noastră să fie cea mai importantă în mintea lui”.

Gazda Ari Shapiro a vorbit cu Rosen despre interacțiunile sale cu Carter după eliberare și despre modul în care a reflectat asupra moștenirii lui Carter în anii de după.


Repere ale interviului

Ari Shapiro: Ce te face să spui că a fost cel mai important lucru pentru el?

Barry Rosen: Ei bine, îmi amintesc de soția mea, Barbara, întâlnirea cu președintele Carter în acea perioadă și ea a arătat fotografii cu fiul meu mic, Alexander, care avea vreo trei ani în acel moment. Și Ariana, fiica mea, era una. Și puteai să vezi prețul pe care îl ducea, apoi a pus fotografia aia în buzunarul costumului. Și știam sigur că s-a uitat la asta.

Shapiro: A purtat fotografia copiilor tăi în timp ce tu erai în captivitate, fiind ținut ostatic.

Rosen: Da.

Shapiro: Și dai vreo crezare criticilor că, dacă ar fi tratat altfel, criza s-ar fi putut termina mai devreme, că nu ar fi trebuit să petreci atâtea zile ținut ostatic cât ai fost?

Rosen: După toți acești ani, am simțit că nu există altă alternativă. Adică, da, ar fi putut exista o acțiune militară împotriva Iranului. Dar cred că asta ne-ar fi fost eliminat. Și cred că ar fi fost grav. Am fost tratați îngrozitor în timpul crizei ostaticilor. Am fost afară doar 15 minute o singură dată în toată situația.

Shapiro: Doar în aer liber o dată în 444 de zile timp de 15 minute?

Rosen: Da. Am luat o bucată de iarbă care era pe pământ (și) am pus-o în buzunar. Și, știi, m-a adus înapoi la zilele mele când eram tânăr cu tatăl meu și mergeam la meciuri de baseball. Acele momente de libertate, acele minute, au fost uimitor de importante pentru supraviețuirea mea.

Shapiro: Totul despre povestea captivității tale este extraordinar, dintre care nu în ultimul rând sunt evenimentele care au dus la eliberarea ta. Președintele Carter a negociat personal multe dintre detaliile eliberării, inclusiv dezghețarea de miliarde de active iraniene. Dar tu și ceilalți ostatici nu ați fost eliberați decât după ce Ronald Reagan a depus jurământul ca președinte. Avionul tău a stat pe pistă. Cum au fost acele momente finale?

Rosen: Ei bine, acele momente finale au fost incredibil de tulburătoare. Am fost urcați într-un autobuz, legați la ochi, duși, bănuiesc, la aeroportul (Internațional) Mehrabad la acea oră. A durat peste o oră. Și când coboram din autobuz, am văzut în depărtare o lumină, o persoană arătând spre mine.

Shapiro: Legăturile tale au fost îndepărtate în acest moment.

Rosen: Da. Da, au fost. Și apoi, o falangă de militanți studenți m-a scuipat, iar apoi am fugit la avionul Air Algérie care ne ducea în Algeria în prima etapă spre Wiesbaden (în Germania). Nu-mi venea să cred. Cred că este o fotografie cu mine urcând în avion. Cred că am fost absolut uimit.

Shapiro: Da.

Rosen: Și a fost atât de uimitor să văd oamenii pe care nu i-am văzut în toate acele luni. Nu am fost niciodată toți împreună. Am fost mereu despărțiți. Și nimeni nu ar ști niciodată de la o zi la alta dacă ai fost mutat, sau dacă ți-ar fi ținut o armă la cap, sau dacă vei fi forțat să semnezi un fel de declarație de a fi spion și comploter.

Shapiro: Deci, ați ajuns la Wiesbaden în ceea ce era atunci Germania de Vest, iar Jimmy Carter, proaspăt fost președinte, a fost acolo să vă cunoască. Ce vă amintiți despre prima întâlnire?

Rosen: Era tensionat. Și a fost cu vicepreședintele (Walter) Mondale și secretarul de stat (Edmund) Muskie. Dar el a avut curajul, m-am gândit, să vină să ne vadă știind că mulți, mulți, mulți dintre noi erau foarte supărați pe el și nu puteau înțelege deciziile care au fost luate în ceea ce privește permiterea șahului să intre în Statele Unite. Știu că aceia sunt anii Războiului Rece și toate astea, dar furia a fost prezentă.

Shapiro: Ați fost supărat personal?

Rosen: am fost. Trebuie să recunosc că pur și simplu nu puteam înțelege de ce a fost petrecut tot acest timp. Și nu am avut niciodată o idee despre ce s-a întâmplat în tot acest timp. Ostaticii nu ne-au dat deloc informații despre nimic. Și astfel izolarea a fost atât de severă.

Shapiro: Și acum, cu mai bine de 40 de ani de retrospectivă, mai simți acea furie sau care sunt sentimentele tale?

Rosen: Nu, nu am această furie. Știi, am o înțelegere mai bună a situației cu care s-a confruntat și pe care ne-a adus înapoi în viață, și orice s-ar fi putut întâmpla în acele 444 de zile. Și poate că nu mi-am văzut soția, Barbara, și cei doi copii ai mei, Alexander (și) Ariana, și nepoții mei acum. Așadar, îl creditez pentru că și-a luat adevăratele dureri ale acelei situații și a încercat cu adevărat să ne scoată din, cred, prima mare situație de ostatici, criza de ostatici cu care s-a confruntat America.