Lenjerie aliniază străzile orașului vechi din Porto. Sus, rufele proaspete tremură în briză, ca niște bunuri, legate precar de sfoara întinsă între ferestre. Iar la nivelul străzii, eșarfe de in, șorțuri din bumbac și prosoape împodobesc intrările magazinelor de suveniruri, multe dintre ele conduse de imigranți din Bangladesh, a căror țară de origine împărtășește tradiția bogată a Portugaliei de fabricare a textilelor.
În timp ce dau cu degetul mare prosoapele de ceai, sunt lovit de sentimentalism puternic. Mă gândesc la sertarul cu prosoape de acasă, un amestec pestriț de amintiri din propriile mele vacanțe și cele pe care le-am moștenit din neatenție. De la lenjerie de pat cu model William Morris la o redare estompată a unei hărți care marchează Zidul lui Hadrian, la o cârpă care poartă Declarația Universală a Drepturilor Omului și o altă revendicare a vieții începe la 40 de ani.
De fiecare dată când iau un prosop proaspăt pentru a usca vasele, mă gândesc la conversațiile anterioare de la diferite chiuvete de bucătărie cu cei care au ținut și au împăturit tocmai aceste cârpe. Acum, în timp ce copilul meu ajută să se usuce în timp ce eu mă spăl, suntem înfășurați în confortul acestor cârpe spălate și a acestui ritual domestic. Înainte de a părăsi magazinul de suveniruri portughez, aleg un nou prosop de ceai pe care să-l dau înainte și înapoi în timp ce discutam despre zi – și, într-o zi, să-l transmit mai departe.
